Dimitrie Gusti – episodul 9

SUB VRAJA SATULUI ROMÂNESC
Cum prea bine se ştie, acest an 2019 se doreşte, la propunerea B.O.R., în mod aparte, omagierea Satului Românesc, gândind la preoţii, învăţătorii şi primarii gospodari care au adus (cândva, în interbelic) – şi aduc (şi în zilele noastre) lumina cunoştinţei, a frumosului, a binelui, al iubirii de semeni. După modelul celor de ieri, care au luptat în Marele Război, apoi au revenit în vatra satului, reclădind şcoala, biserica, ogorul – suntem invitaţi şi noi, indiferent unde ne-am afla, să facem CEVA – CREŞTINESC – pentru VATRA STRĂBUNĂ.

Cei de ieri ne-au lăsat mărturii nepreţuite despre bucuria de a fi parte din fibra ţărănească – cu iubire creştină. Din noianul de epistole pe care le-am lecturat de curând, vă dăruiesc o frântură de suflet românesc. Un fiu al străvechiului sat covurluian, Jorăşti, departe de satul natal fiind, dar slujind, cu sârg şi abnegaţie, ca învăţător, tot într-un sat românesc, nu-şi uită rădăcinile. Cu emoţie şi dor, acesta se adresează prietenului său, preot, chiar în satul său natal.

E vorba de învăţătorul-scriitor B. Jordan şi preotul-scriitor Teodor Iordache, ambii, figuri reprezentative, de vrednică amintire, ale intelectualităţii interbelice (deşi au cunoscut şi nefericirile postbelice).

Veţi remarca, în pasajul descris, în mod cert, cum aşezarea natală ( covurluiană) tresaltă-n inima sa cu o vibraţie aparte. Frântura aceasta de scrisoare rămâne ca o floare de nu-mă-uita pe frontispiciul SATULUI ROMÂNESC dintotdeauna. Înmiresmaţi-vă sufletul cu aroma acestor fraze. Nu veţi regreta!

„Ieri mă gândeam cât de frumos ar fi să petrec vara la Jorăşti. Ei bine, imediat m-a invadat o amarăciune care m-a indispus toată ziua.

Mi-e frică de evadare, de necunoscut. Mi se spune adesea că sunt un tânăr de talent [avea doar 27 de ani]. Şi totuşi, cu toată teama de neprevăzut, mi-e teamă să nu rămân veşnic tânăr. Îmi vorbeşti de Primăvară! Primăvară! Vreau să-mi închipui numai splendorile ei rurale; dar n-aş vrea să mă las furat de sărutatea şi de braţele ei parfumate pe care le întinde, moleşită de căldură, de la un colţ de pădure la o zare cu ape de verdeaţă. O simt gata să plece, cu coşurile de flori la braţ, peste frunţile dealurilor moldoveneşti, cu trenă de fluturi şi tril de cântătoare. Văd hora agrară întinsă-n sărbătoare peste holde, când rochiţa rândunicii îşi pierde-n faldul de zăpadă surâsul cochet; când ciuboţica cucului îşi leagănă clopotele de sunete galbene; când toporaşii parfumaţi sărută lumina vagabondă, când spicul îşi clatină fruntea peste mângâierile zefirului; când pădurea este o orgă de cântece şi zumzet. Aş crea să le văd toate, dar toate m-ar întrista şi poate m-ar face să plâng, pentru că prea mult am fost al holdei, prea mult eram legat de ea şi astăzi prea m-am depărtat. Întoarcerea fiului risipitor ar fi o sărbătoare la care toţi s-ar veseli, numai risipitorul de comori ar fi trist şi desigur mai străin ca oricând. Iată de ce m-ar durea să plec la Jorăşti. Mi-aduc aminte, acum două veri în urmă, când ne-am întâlnit în decorul amintirilor noastre. Cât mă simţeam de liber, dar cât de trist!… B. Jordan, Ismail, 19 martie 1930”.

Livia Ciupercă