Măsura puterii noastre de a rămâne fideli credinței creștine se probează în multe feluri: atunci când practicăm virtuțile, când iubim pe dușmani, atunci când îndurăm umilințe pentru numele lui Hristos, dar mai ales când suntem confruntați cu problema vieții și a morții pentru numele sfânt de creștin. Sfântul Pafnutie, martir și păstor totodată, a arătat curaj și putere, dar mai ales a dat altor martiri curajul și puterea de a mărturisi.
Sfântul Pafnutie a fost martirizat în timpul lui Dioclețian. Cel care a dus la îndeplinire decretul imperial de persecutare a creștinilor a fost Arian, guvernatorul cetății Antinoe, capitala Tebaidei. Acest Arian este un cunoscut persecutor al creștinilor. El apare în multe dintre relatările martiriilor din acea perioadă.
Știm din viața Sfântului Pafnutie faptul că Arian căuta să găsească creștini. Ajuns în cetatea Denderah sau Tentris în provincia Queneh, a fost informat de existența în zonă a unui cunoscut pustnic creștin numit Pafnutie. Arian a trimis două sute de soldați în căutarea sa.
Prin rânduială de sus, Pafnutie a cunoscut cele ce aveau să se întâmple, a slujit o ultimă Sfântă Liturghie, și a mers de bunăvoie să se predea.
Judecat și torturat, rezistența sa și modul minunat în care se vindeca după chinuri determină convertirea a doi soldați dintre foștii săi paznici, anume Dionisie și Calinic. Aflând Arian i-a decapitat pe loc. Cu această minunată mărturie începe o serie de convertiri spectaculoase care vor însoți pe Sfântul Pafnutie în ultimele sale zile. Cuvântul său plin de puterea Duhului Sfânt duce la convertirea unor păgâni care erau și ei arestați din alte motive. Nu doar că au acceptat creștinismul, dar au și fost gata să dea mărturia sângelui pentru numele lui Hristos.
Prezent la arderea de vii a acestora, Pafnutie nu a încetat nici o clipă să îndemne creștinii să își asume cu mândrie și nădejde statutul de creștin, de urmaș al lui Hristos, de cetățean al unei împărății în care cezarul Dioclețian nu are putere. Predica sa a avut succes. Împreună cu el sunt prăznuiți cinci sute patru zeci și șase de martiri.
Pentru că Arian a văzut că nu îl biruie pe Sfânt, alege să îl ducă înaintea împăratului, aflat atunci la Antinoe. Dioclețian, vrând să îl batjocorească, l-a răstignit. Însă moartea Sfântului Pafnutie, moartea pe Cruce pentru numele lui Hristos, a fost onorantă și nu rușinoasă. Este puterea Crucii de a schimba valorile, de a rușina pe cele puternice prin cele slabe ale lumii.
