Sfântul Isaachie a trăit în cel de-al patrulea secol, un secol în care Biserica a ieșit din perioada dramatică a persecuțiilor, însă, din nefericire, un secol în care au existat multe ispite dinlăuntru.
Isaachie a fost dedicat rugăciunii și vieții contemplative încă din tinerețe, primind tunderea monastică în deșert. Deși izolat prin tipul de viețuire pe care îl ducea, a fost foarte atent preocupat de viața Bisericii. În timpul domniei împăratului Valens, un arian convins, acesta a luat foarte multe măsuri de prigonire a ortodocșilor niceeni, adică a creștinilor care primiseră hotărârile și crezul celui dintâi sinod ecumenic.
Isaachie, aflând de măsurile represive care fuseseră luate în Constantinopol, a venit în capitală să sprijine și să încurajeze pe ortodocși.
În acele zile, la frontiera de nord a imperiului, pe linia Dunării atacau goții. Pregătindu-se de luptă, împăratul însuși a fost admonestat de Sfântul Isaachie care, cu un neîntâlnit curaj l-a anunțat că de nu va înceta persecutarea ortodocșilor, nu se va mai întoarce înapoi de pe câmpul de luptă.
Pentru îndrăzneala sa a fost aruncat în temniță. Profeția Sfântului s-a adeverit, împăratul murind în lupta cu goții.
Cu ajutorul lui Dumnezeu a urcat pe tron un împărat ortodox, anume Teodosie cel Mare, care a întrunit cel de-al doilea sinod ecumenic, restabilind astfel ortodoxia niceeană.
Doi prieteni apropiați ai lui Isaachie, foști apropiați ai împăratului Valens, numiți Victor și Saturnin, l-au sprijinit pe sfânt în construirea unei mânăstiri. Saturnin i-a dăruit o porțiune de teren în afara delimitării constantiniene a cetății, aproape de poarta Xerolophos, iar Victtor o altă porțiune în carteierul apropiat Psamathia.
Pornind de la această generoasă donație, Isaachie a fondat astfel prima mânăstire din Constantinopol. În foarte scurt timp s-au adunat în jurul său mulțime de ucenici. Sfântul Isaachie a condus mânăstirea până la trecerea sa la Domnul, în jurul anului 406. A fost înmormântat în biserica Sfântului Ștefan.
A fost succedat la conducerea mânăstirii de Sfântul Dalmat, unul din marii binefăcători ai lui Isaachie, și apoi de către fiul acestuia Sfântul Faust. Mânăstirea fondată de către Sfântul Isaachie s-a numit ulterior dalmațiană, după numele celui de-al doilea Sfânt stareț.
Sfântul Isaachie a arătat prin credința sa neclintită și curajul său uimitor faptul că răbdarea în nevoi aduce la urmă fericita biruință a aleșilor lui Dumnezeu.
