Un sfat prețios al Sfântului Sofronie de Essex

„Bun găsit, dragii mei! Fiți binecuvântați, oriunde v-ați afla! Voi întoarce camera imediat pentru a ne vedea, însă până atunci, priviți la cât de frumos este apusul. Nu intenționam să filmez în această seară; de obicei, filmez dimineață, însă este atât de frumos și inima îmi este umplută de atât de multă pace, încât îmi doresc să împărtășesc aceasta cu voi. Sper să vă reamintească de frumusețea lumii, de pacea ei, așa cum îmi reamintește și mie de faptul că Dumnezeu este Creatorul a tot ceea ce este bun, al păcii, frumos a tot ceea ce este cu adevărat; să vă reamintesc că El este neschimbat și că intenția Lui, planul pentru creația Lui, nu se schimbă, de asemeni.
Îmi pare rău că întorc imaginea către ceva mult mai puțin frumos decât acest apus. Sunt eu, dați-mi voie să mă ridic… Nu îmi este foarte clar despre ce voi vorbi pentru că nu intenționam să înregistrez ceva în această seară. Am ieșit doar pentru a mă plimba, am văzut apusul și mi-am dorit să îl împărtășesc cu voi.
Am purtat astăzi o discuție frumoasă și folositoare pentru mine cu fratele meu de călugărie din Moldova. Am vorbit mai bine de o oră și mi-a povestit despre o scrisoare scrisă de Sfântul Sofronie din Essex – de acuma, unei doamne din Cipru. În această scrisoare, Sfântul Sofronie răspunde unei întrebări adresată de această doamnă despre motivele pentru care Dumnezeu îngăduie suferințelor, relelor să se întâmple; de ce au loc lucruri teribile în lume? Și ceea ce l-a surprins pe fratele meu de călugărie și despre care a vrut să vorbească cu mine este onestitatea dezarmantă a răspunsului Sfântului Sofronie; scrie că a viețuit ca monah timp de 50-60 de ani și că în toată această perioadă s-a străduit să ducă o viață duhovnicească bună, că s-a străduit să se apropie de Dumnezeu, să se îndepărteze de păcate, să își ajute aproapele; s-a rugat pentru întreaga lume, într-un cuvânt a făcut tot ce i-a stat în putință, tot ce i-a stat în putere pentru a crește duhovnicește și pentru a-i îmbunătății și pe ceilalți. În același timp, a suferit în fiecare zi a vieții lui, a avut ispite și multe greutăți: lupte spirituale cu cel rău, lupte spirituale cu propria slăbiciune, ispite din partea oamenilor, ispite din partea propriului trup, a neputinciosului lui trup. A suferit mult și a fost foarte bolnav în ultimii zeci de ani ai vieții lui; nu ani, ci zeci de ani.
„Și L-am întrebat pe Dumnezeu de ce este viața așa?” A făcut tot ce i-a stat în putere să ducă o viață bine plăcută lui Dumnezeu, neîncetând să-L întrebe în rugăciune: De ce? În pofida tuturor străduințelor lui de fi bineplăcut lui Dumnezeu, nu a fost scutit de toate aceste încercări.
Astfel, își încheie scrisoarea cu o afirmație incredibil de simplă, dovadă a profunzimii credinței Sfântului Sofronie: „În toți acești 50-60 de ani de nevoințe și interogării în rugăciune, Dumnezeu a rămas tăcut; iar dacă Dumnezeu a rămas tăcut în privința acestor lucruri, și eu ar trebui să fac același lucru.” Este ceva aproape supraomenesc în liniștea cu care acceptă realitatea și, în același timp, dureros de omenesc în nenumăratele încercări de a înțelege și de a căuta un răspuns, nu pentru că ar fi avut el nevoie în mod deosebit, ci pentru că era conștient, ca părinte duhovnicesc, cât de folositor ar fi un astfel de răspuns, lămurirea tuturor celor care i-ar cere sfatul pentru a face față acestei căutări.
Discuția cu fratele meu de călugărie mi-a reamintit de ce sunt atât de atașat de părintele Sofronie, de ce am fost cucerit de el, încă de la citirea acestor prime rânduri.
Spune părintele Sofronie în alt loc să identificăm mereu sursa căutărilor, cauza spirituală a tensiunilor din viața noastră și, odată identificată, să nu încercăm să o rezolvăm, să nu încercăm să o rezolvăm prin a fugi de ea, prin a scăpa din acel loc de tensiune, prin înlăturarea crucii.
Mai bine să facem tot ce ne stă în putere să purtăm acea cruce, să rămânem în acel loc de încercare sufletească, pentru că acolo se află comoara noastră, acolo avem șansa de a crește duhovnicește și, în cele din urmă, să aflăm mântuirea, prin păstrarea noastră în mijlocul văpăii, pe cruce, în acel izvor de tensiune. Dacă cineva are credință totală în Dumnezeu, dacă această credință este de neclintit în existența lui Dumnezeu drept o Ființă iubitoare și bună care a creat tot ceea ce ne înconjoară și pe noi pentru a ne mântui, pentru a ne uni cu El Însuși; dacă această credință în Dumnezeu este de nezdruncinat, atât cât este cu putință pentru noi să fim credincioși, ca muritori în această lume, când aceasta este o certitudine, atunci nu numai că îl putem întreba pe Dumnezeu, dar putem să cerem răspunsuri dintr-un motiv foarte simplu: aceste răspunsuri există în noi. Nu înseamnă că am nega aceste gânduri, că ne-am minți pe noi înșine și că vor dispărea dacă ne prefacem că nu le avem; îndoielile pe care le avem există, sunt reale, nu vor dispărea doar pentru că ne dorim să dispară. Durerea pe care o simțim, patimile cu care ne luptăm, păcatele pe care le facem – toate acestea sunt reale în viața noastră, nu sunt doar teatru, nu doar ne prefacem că s-ar afla înăuntrul nostru. Și dacă nu le conștientizăm, nu suntem sinceri în privința lor și nu încercăm să ne dăm seama de unde provin și să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a le depăși, dacă pretindem că suntem sfinți, când de fapt nu suntem, vom pierde șansa de a deveni sfinții care am putea să fim. Dacă ne vom face singuri sfinți, propria noastră creație, înainte de a atinge acea stare, vom rata să devenim sfinții pe care Dumnezeu i-a creat de la început spre sfințenie, pentru că voia lui Dumnezeu este de neclintit pentru noi și pentru lume. Atunci când părintele Sofronie spune: „Toată viața mea am făcut bine sau cel puțin am încercat să fac bine, cât a depins de mine, nesfiindu-mă, în același timp să-i adresez lui Dumnezeu întrebări dificile, incomode, încercând să înțeleg realități dificile, incomode despre mine însumi, despre lume, despre frații și surorile mele” – atunci când spune aceasta și ne sfătuiește să nu fugim din locurile tensionate ale vieții noastre, ci să învățăm din ele și să ne folosim de ele, părintele Sofronie ne învață, de fapt, să nu mimăm nimic. Ne dezvoltăm între aceste două laturi ale vieții noastre: pe de o parte, realitatea incontestabilă, de neclintit, a existenței lui Dumnezeu și a faptului că Dumnezeu este iubire Hristos-Dumnezeu este iubire, că a creat lumea din dragoste pentru ca prin dragoste lumea să devina una cu El, Cel care este iubire – aceasta este o latură, o realitate de necontestat a vieții noastre; cealaltă latură este una plină de durere, de incertitudine, și care are legătură cu natura noastră căzută, atât timp cât încă mai suntem în lume. Nu încercați să scăpați de această tensiune pentru că putem să facem aceasta într-un singur fel: să negăm existența lui Dumnezeu și, în cazul acesta, am putea scăpa de această tensiune prin a ne consola cu „nimicul”, pierzându-ne sinele veșnic, pierzându-ne mântuirea; Cealaltă posibilă scăpare este aceea de a nega ceea ce ești, de a nega realitatea propriei ființe, realitatea îndoielilor, patimilor, păcatului, străduințelor noastre, adică de a mima totul și de a deveni ceva ce nu ar avea nicio legătură cu tine, să te clădești, să clădești un sfânt dintr-o ființă decăzută, un sfânt dintr-un păcătos, să încerci să construiești ceva veșnic, o ființă veșnică din pământ și humă care se reîntorce în neființă. Luptați, fraților, luptați, surorilor, cu toate realitățile incomode ale vieții voastre. Toți sfinții Bisericii ne învață același lucru: calea către Înviere este Crucea; calea către Viață este să mori pentru lume și pentru noi, cei de aici. Nu căutați nicio scăpare de la această cruce, nu căutați scăpare de la această tensiune din viața voastră, pentru că această tensiune, acest foc va arde tot ceea ce este rău, tot ceea ce este corupt în voi și va permite doar aurului, aurului spiritual, a ceea ce este cu adevărat valoros, veșnic în voi, să strălucească, odată ce acest foc sufletesc, aceste flăcări ale Duhului au trecut prin voi și au mistuit tot ceea ce este corupt; și atunci, și doar atunci, ceea ce ești cu adevărat, tu cel veșnic, tu cel pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Lui pentru a avea viață veșnică în El, atunci și doar atunci ceea ce sunteți cu adevărat va străluci. Nu vă prefaceți drept Sfinți; Adam a încercat și știm unde a ajuns. Dați-i timp și spațiu lui Dumnezeu de a lucra în viața voastră și, dacă Dumnezeu îngăduie durerea și suferința, dacă Dumnezeu nu răspunde întrebărilor voastre: „De ce? De ce, Doamne? De ce?” Dacă Dumnezeu rămâne tăcut, atunci și noi trebuie să învățăm să fim tăcuți și să creștem în credința în El și în faptul că El este Dragoste, că este în veci, neclintit, neschimbat, Dragoste. Nu știu dacă ce am spus va duce către ceva sau dacă cineva se va folosi de cele spuse. Ceea ce știu este că am văzut ceva frumos și că, asemeni unui copil, am vrut să arăt prietenilor, pentru că voi sunteți prietenii noștri. Acesta este darul pe care Dumnezeu mi l-a dat: acest minunat apus și discuția cu fratele meu de călugărie, și vă aparține, în egală măsură. Fiți binecuvântați, frați și surori, oriunde ați fi. Amin. Amin. Amin. (cântec) care revarsă din belșug dulcele vin al mântuiri noastre, care aduce bucurie sufletelor și trupurilor tuturor. Numindu-te izvorul a tot binele, strigăm către tine, asemeni Îngerului: „Bucură-te, Cea plină de Har!”