Părintele Serafim se folosește de un citat din Sfântul Siluan pentru a explica care este soluția pentru a ne păstra echilibrul între două extreme: păcatul mândriei și păcatul deznădejdii.
„Bun găsit, dragii mei! Îmi cer iertare pentru zgomotul de fundal: pescarii de aici tocmai și-au pornit bărcile și ar dura prea mult să aștept până când vor pleca, așa că voi începe înregistrarea cu acest zgomot de fundal. Acest clip urmează celui postat marțea trecută despre sentimentul de descurajare care ne asaltează atunci când începem să ne rugăm cum trebuie, iar astăzi vom discuta despre cascada de gânduri negre și despre acest apăsător sentiment de necurăție, de nevrednicie care urmează după ce am reușit să facem față deznădejdii. Dacă citiți Sfinții Părinți, în mod deosebit pe Părinții Pustiei care sunt cei mai buni dascăli când vine vorba de rugăciune, veți remarca insistența lor de a evidenția că imediat ce ne-am apropiat de Dumnezeu, cu fiecare pas pe care îl facem către Dumnezeu, vom avea parte de ispite; ei spun să evităm lupta cu diavolul dacă ne dorim o viață în liniște – cu alte cuvinte, atunci când ești un soldat al rugăciunii sau vrei să devii un soldat al rugăciunii creștine, nu te aștepta imediat la nepătimire; aceasta ne poate fi dată pentru a ne încuraja la începutul luptei, însă odată intrați în pustia rugăciunii, odată intrați în pustia dinăuntrul nostru și odată ce începem să realizăm ce goi suntem, nu te aștepta la altceva decât la ispite pentru o foarte lungă perioadă de timp. De aceea sunt aici, pentru a vă ajuta să nu abandonați. De fapt, sunt aici pentru a vă spune că acesta este un semn bun care arată că ați început o luptă ce merită luptată, pentru că la capătul ei se află despătimirea. Fiți binecuvântați! Fiți binecuvântați, dragii mei! După ce ați reușit să învingeți deznădejdea, veți observa imediat că acest torent, această avalanșă de gânduri oribile, înfiorătoare, blasfemiatoare se va năpusti asupra minții voastre, gânduri care nu v-au mai ispitit vreodată, patimi pe care le-ați depășit în trecut și care acum revin cu o putere și mai mare pentru a vă supune. Acesta este începutul absolut firesc al unei noi etape, în care rugăciunea lucrează sănătos din punct de vedere duhovnicesc în voi,
printr-un echilibru firesc prin care ea însăși trebuie să treacă, acel echilibru care ne împiedică să cădem fie în mândrie, fie în deznădejde. Mândria poate izvorî din faptul că devenim conștienți de faptul că ne rugăm, spre deosebire de alții care nu se roagă, și că în urmă cu doi ani nu ne rugam și așa mai departe. Această faptă rea de a ne compara cu noi înșine, în trecut, sau cu alții, ne poate împinge cu ușurință către mândrie. Totodată, pentru a ne proteja și a ne păzi de cealaltă extremă a deznădejdii, rugăciunea are puterea de a contra balansa astfel încât să rămânem pe cale – să mergem pe sârmă, noi înșine făcând acest lucru, adică de a nu aluneca din acest echilibru. Aceste gânduri înfiorătoare se ivesc pentru că te afli cu un pas mai aproape de comoara rugăciunii, iar aceasta – ca orice comoară – este păzită de creaturi sălbatice care ar face orice pentru a ne împiedica să ajungem la despătimire. Cu cât devenim mai apropiați de Hristos prin rugăciune, cu atât aceste gânduri vor deveni din ce în ce mai înfricoșătoare. Cu cât raiul devine mai luminos pe măsură ce ne apropiem de el, cu atât mai întunecată este percepția și înțelegerea noastră cu privire la iadul din lăuntrul nostru; pentru că, cu atât este mai mare dăruirea către Dumnezeu, cu atât mai mare este ispita care o însoțește. În cele din urmă, amintiți-vă ceea ce ne învață Sfântul Siluan din propria experiență: „În sufletul unui sfânt, raiul și iadul există deopotrivă.” Raiul și iadul există în același timp și fiecare arde cu propria lui flacără. Cu cât devine mai intensă rugăciunea, cu atât suntem mai aproape de Dumnezeu; și, asemenea unui soare puternic, lumina Lui ne inundă întreaga făptură, devenind astfel mai transparenți față de noi înșine; sau, după cum ne explică mai simplu Sfinții Părinți, călătorim din ce în ce mai aproape de soare și, cu cât ne apropiem de soare, acea lumină orbitoare ne străbate întreaga ființă și ne dăm seama de ceea ce se află înlăuntrul nostru; devenim transparenți, vizibili nouă înșine și astfel realizăm întunericul din noi, tot ceea ce se află ascuns în noi: toate urmele păcătoșeniei noastre, rănile patimilor uitate sau pe care am ales să le uităm. Toate acestea devin mult mai vizibile și cântăresc mai mult, din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu. Și iarăși, păstrarea echilibrului vieții spirituale are loc sub purtarea de grijă, sub pronia mântuitoare a lui Dumnezeu: cu cât creștem în har, cu atât devenim mai conștienți de propria păcătoșenie și suntem echilibrați pentru a nu cădea în mândrie, mândrie care ar putea izvorî din conștientizarea harului primit, precum și pentru a ne feri de deznădejdea creată de conștientizarea propriei păcătoșenii. De aceea, conștientizarea decăderii noastre devine mai acută pe măsură ce primim mai mult har, pentru că dacă am fi devenit conștienți de acestea înainte de a fi primit har, am fi căzut în deznădejde și nimeni nu ne-ar fi putut scăpa; iar dacă am fi primit har înainte de a dobândi capacitatea de a gestiona propria păcătoșenie, am fi căzut într-o mândrie care ar egala-o pe cea a diavolilor. Lucrurile pot crește doar împreună. Cu cât vă veți ruga mai mult, cu atât rugăciunea va fi mai adevărată și îmbunătățită, cu atât mai profundă devine cunoașterea lui Dumnezeu și mai acută conștientizarea propriului iad interior, datorată apropierii de Dumnezeu, pentru că lumina Lui vă face mai transparenți vouă înșivă. În același timp, nu uitați că apropierea din ce în ce mai mare de Dumnezeu, pe măsură ce suntem transformați prin practicarea rugăciunii, pentru că ne luptăm cu firea noastră căzută și, pe măsură ce respingem firea căzută și îmbrățișăm firea noastră înviată, iar aceasta înseamnă că ne apropiem de Dumnezeu, cu cât creștem în această direcție, cu atât ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu, de posibilitatea de a fi asemenea lui Dumnezeu, posibilitatea cu care ne-am născut și cu care am fost creați și care a fost reînnoită în noi prin Taina Sfântului Botez și a Mirungerii, acest potențial este actualizat în noi și devenim asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu este bun, iubitor și smerit, lucru care înseamnă că, cu cât sporim în rugăciune, cu atât devenim mai smeriți și iubitori, mai buni – după asemănarea cu Dumnezeu. De aceea, chiar dacă conștientizarea propriei păcătoșenii nu ar fi devenit mai mare datorită belșugului de har oferit nouă, dacă am reflecta la aceleași păcate de care eram conștienți și la inceputul schimbării noastre prin rugăciune, la aceleași păcate la care priveam și despre care am fi zis: „Ei, nu sunt chiar atât de rele”, același păcat vă va apăsa enorm după un an sau doi ani de practică a rugăciunii, a vieții duhovnicești, pentru că nu ați mai fi la fel, chiar dacă păcatul ar fi același și percepția lui ar fi aceeași. Ați fi schimbați, mai atenți, mai mult asemnea lui Dumnezeu, iar în apropierea mizeriei, apropierea de păcat și de nesăbuință vă va răni, va aduce o suferință pe care nu ați mai experimentat-o până atunci; Reacțiile celor din jur vă vor afecta și vă vor răni așa cum nu au mai făcut-o vreodată; propriile reacții, insesizabile în fapte, gesturi sau în cuvinte, dar și reacțiile interioare și raportarea la lume și la cei apropiați vă vor aduce multă suferință și veți experimenta multă dezamăgire și durere, o durere spirituală. Toate acestea, însă, fac parte dintr-o transformare spirituală sănătoasă care are loc lăuntric, pe măsură ce lăsăm în urmă firea noastră căzută, pe vechiul Adam, vechiul sine, și îmbrățișăm firea noastră înviată, pe noul Adam, noua ființă spre care am fost chemați să devenim până la sfârșitul acestei vieți și în Împărăția lui Dumnezeu. Nu deznădăjduiți când inima vă este în întuneric, stând în fața icoanei Mântuitorului sau a Maicii Domnului sau a Sfinților, și nimic nu se mișcă înlăuntrul vostru: simplu fapt că vă aflați acolo este dovada că rugăciunea lucrează, este dovada că Dumnezeu lucrează în voi, iar aceasta înseamnă că vă îndepărtați de corporalitatea coruptă și de nevoile ei, de mintea decăzută și de tirania ei, de emoțiile pervertite și de capcanele lor și că vă îmbrățișați noua natură, noul corp, noua minte și noile emoții; cu cât vă veți strădui mai mult în acest sens, cu atât mai mult v ăveți înnoi; și cu cât devine mai puternică această nouă persoană, cu atât mai conștienți de propria păcătoșenie veți fi și vă veți considera din ce în ce mai pervertiți, mai decăzuți decât animalele – deși animalele nu au cunoștință de poruncile lui Hristos atunci când fac ceva rău, nu fac rău intenționat, nu calcă cu bună știință pe dragostea lui Hristos – cu atât mai proprie vă va fi învierea lăuntrică, raiul și iadul vor fi parte din ceea ce sunteți; iar aceasta înseamnă că veți realiza propria păcătoșenie într-un mod mult mai acut, mai dureros. Nu fugiți! Nu fiți speriați de aceasta. Din acel moment, sunteți soldați prinși în luptă. Faptul că sunteți sub asediu arată că faceți ceea ce trebuie și că dușmanii voștri știu că îl aveți pe Dumnezeu de partea voastră, înlăuntrul vostru, susținându-vă, luptând pentru voi. Da, vă veți considera mai josnici decât oricine a trăit pe lumea aceasta, însă aceasta este temelia vieții duhovnicești: să nu îi judecăm pe alții, să nu ducem lupte în afara noastră, să nu vedem iadul în fratele sau în sora noastră; iadul este prezent, însă tot prezent, pe măsură ce creștem în rugăciune, este și raiul; iar la sfârșitul acestui binecuvântat drum, drum binecuvântat și păzit de Dumnezeu, raiul și iadul vor exista în inima voastră deopotrivă, după cum mărturisește Sfântul Siluan. Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragii mei. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze fiecare părticică a ființei voastre, fiecare bucată a trupurilor și sufletelor voastre. Pomeniți-mă în rugăciunile voastre, după cum și voi sunteți nelipsiți din rugăciunile noastre. Amin, dragii mei! Amin! O, suflete al meu, de ce te îmbogățești cu păcate? De ce faci voia celui rău? Către ce îți pui nădejdea? Părăsește toate acestea și întoarce-te către Dumnezeu, strigând: Mult-Îndurate, Doamne, ai milă de mine, păcătosul.”
