Forța memoriei în luptă cu uitarea

„Dublă realitate”, „adevărul/memoria a fost salvat/au fost salvate (și) prin intermediul postului de radio „Europa Liberă”, în timp ce „nu aveai voie să vorbești, dar trebuia să ții minte ce auzeai””, dar și în timp ce nu aveai voie să asculți „Europa liberă”, cât și în timp ce învățătura Bisericii e să nu comiți ilegalități. Dacă am reținut eu greșit, e pentru că am învățat greșit, și atunci vă rog să mă corectați. „Dă-i cezarului ce e al cezarului” l-aș încadra tot aici. Deasemenea, o realitate e că nu toată lumea comitea ilegalitatea de a asculta clandestin „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, inclusiv din frică, dar asta nu contează. Prin urmare, au existat „două Românii”, din acest punct de vdere. La revoluție, au existat aceleași două realități diferite, purtătoare de adevăruri diferite, prin memorii diferite. A afla adevărul uneia din acestea, de către cealaltă, nu îi anulează realitatea și adevărul, trăite atâția ani, întrucât ele sunt propria ei ființă. La fel cum un arbore care crește stochează în caracteristicile inelelor lui de creștere caracteristicile fiecărui an trecut. La fel cum educația/condițiile de mediu creează oameni diferiți din gemeni identici, separați. Deci a afla adevărul unei părți, de către cealaltă, doar îi adaugă, la momentul aflării, informația amănunțită a unei alte realități, comune unui grup la fel de mare de oameni. Fiecare om poartă cu sine propria memorie a ceea ce a trăit, deci a propriei realități, perfect „adevărate” și este (fiecare), astfel, un adevăr viu. Confruntarea adevărurilor nu îl anulează pe niciunul din ele. Nimic din ce e trăit nu e „fals”. Menționez acest lucru deoarece, dintr-o altă emisiune sau chiar din mai multe, ori și din postări, am impresia că aveți altă opinie, privind „adevărul”. Deasemnea, mai am impresia că fracțiunea care asculta clandestin, deci ilegal, „Europa Liberă”, refuză validitatea adevărului celeilalte părți, autoplasându-se pe o poziție superioară, din care „vorbește de sus” și are pretenții corespunzătoare. Aceste pretenții nu și le poate „acoperi”, din punctul meu de vedere, prin învățături biblice, care sunt atemporale, ca adevăr. Adevărul are forță proprie, nu poate fi „confiscat” – vorba dumneavoastră – de cineva care a ascultat ceva, în timp ce tu ai ascultat altceva sau a citit ceva, în aceleași condiții. Chiar și când nimeni nu ți-l recunoaște, el există, și chiar și când tu îl uiți, din vina ta sau a altora, „inelele de creștere” există în ADN. Pentru condiția patologică a uitării, care apare la unii oameni, cu vârsta, nu avem mai multe informații (sau nu am eu, deși mă țin la curent, cât pot). Deci pe ce bază am putea să ne pronunțăm asupra ei?
Vi se pare că mă contrazic?