Sfântul Policarp al Smirnei face parte din grupul restrâns de episcopi numiți părinții apostolici. Aceștia aparțin perioadei de început al Bisericii. Sunt generația care i-a cunoscut și a luat mărturie de la cei care l-au văzut și auzit pe Mântuitorul Hristos în timpul vieții sale pământești.
De la Sfântul Irineu al Lyonului și de la Fericitul Ieronim știm că Policarp a fost ucenic al Sfinților Apostoli. A cunoscut pe mulți care L-au văzut Domnul în trup și a avut o legătură deosebită cu Sfântul Ioan Evanghelistul care l-a așezat episcop al Asiei în Biserica din Smirna. De asemenea, Policarp a fost părinte duhovnicesc al Sfântului Irineu de Lyon și a lui Papias.
Născut în anul 69, într-o familie creștină înstărită, a trăit încă de mic crucea mărturisirii fiindcă ambii săi părinți au fost martirizați.
Ajuns prin rânduială de la Apostoli episcop al Smirnei a slujit credincios Biserica până la adânci bătrâneți.
Atunci când Sfântul Ignatie Teoforul era în drum spre martiriul din Roma, a fost întâmpinat de episcopul Smirnei Policarp care i-a sărutat lanțurile. A arătat astfel dragostea pentru Ignatie și cinstirea pătimirilor sale.
De pătimirea martirică l-a învrednicit Dumnezeu și pe Policarp. În zilele împăratului roman Marcus Aurelius au avut loc persecuții ale creștinilor de pe teritoriul imperiului. În timpul acestora, Sfântului Policarp i s-a arătat profetic moartea ce avea să o sufere. El și-a văzut perna sa cuprinsă de flăcări și a înțeles că moartea sa va veni prin foc.
Trădat de un rob alege să nu fugă, și își primește ospitalier călăii cerându-le doar îngăduința de a-l lăsa să se roage înaintea plecării.
Momentul în care Policarp intră în arena judecății este unul aparte. Creștinii aud un glas ceresc care îndeamnă „Policarp, fii tare și îndrăznește!”. Acest îndemn se aude printre urletele păgânilor care strigă înfierbântați „Piară ateii!”. Ateii pentru că aceasta era una dintre acuzele aduse creștinilor. Refuzând să aducă închinare zeilor păgâni erau considerați atei, ei care se închinau adevăratului Dumnezeu.
Policarp a refuzat orice încercare de a-l convinge să renunțe la creștinism prin cinstirea zeilor sau a împăratului. „De optzeci și șase de ani îi slujesc și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să blestem pe Împăratul și Mântuitorul meu?”, spune Policarp.
„Acesta este învățătorul Asiei, au strigat atunci mulțimile, părintele creștinilor, cel ce ne-a mâniat zeii și a învățat pe mulți să nu jertfească și nici să se închine lor!”
Pentru că a fost de neînduplecat Policarp a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug. Vrând să îl pironească de lemnele ce urmau să îl ardă le-a spus „Lăsați-mă așa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul îmi va da putere să îndur nemișcat pe rug, chiar și fără siguranța cuielor voastre.”
Înainte de a fi aprins focul Sfântul Policarp s-a rugat Tatălui Ceresc. „Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua și ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt.”
Focul s-a aprins „iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine care se coace”. Așa au lăsat mărturie cel ce l-au văzut.
