Sfinții prăznuiți astăzi, cei patruzeci și doi de mucenici, deși au pierdut încercarea de a-și salva patria, nu au pierdut lupta pentru sufletele lor. Dintre aceștia cunoaștem numele lui Teodor, Constantin, Calist, Etie și Melisen, Teofil și Besiu.
În timpul domniei împăratului bizantin Teofil (829-842) au avut loc nenumărate lupte în încercarea de a opri invazia arabă din Asia Mică.
În 24 septembrie 838 armatele creștine au suferit o pierdere semnificativă anume cetatea Amoreea di Frigia, locul unde se născuse bunicul împăratului Teofil, fostul împărat Mihail al II-lea.
Soarta populației creștine a fost cruntă. Au fost luați mulți prizonieri soldați și civili și au fost deportați. Nu au fost cruțate nici femeile, nici copiii.
Între acești prizonieri s-au numărat și patruzeci și două de căpetenii militare și civile. Ei au fost duși și întemnițați în Samara Mesopotamiei. Acolo au suferit în condiții grele, mâncând doar pâine și apă. Au fost bătuți constant în încercarea de a-i face să se lepede de credința creștină. Mai mult, le-au fost aduși în temniță înțelepți musulmani care au încercat să le explice învățătura islamului și de ce ar fi trebuit cei patruzeci și doi de creștini să îl îmbrățișeze.
Este, de asemenea, mișcătoare încercarea de a-l convinge pe unul dintre mucenici, anume pe Teodor, cel ce fusese mai înainte preot, dar renunțase la preoție pentru o carieră militară. Teodor, în timpul unui spectacol la o petrecere de biruință a împăratului Teofil, s-a mâniat văzând mulțimile fascinate de abilitatea unui saracin de a călări cu două lăncii odată. A coborât în arenă și l-a doborât cu un simplu băț. Știindu-i istoria, musulmanii au încercat să îl convingă să se lepede zicându-i: „Știm că ai renunțat la preoție, ai devenit soldat și ai vărsat sânge în luptă. N-ai nici o nădejde în Hristos pe care l-ai lepădat de bună voie, acceptă, deci, pe Mahomed”. Teodor însă le-a răspuns: „Nu ai dreptate când spui că l-am părăsit pe Hristos. Mai degrabă, am părăsit preoția pentru propria-mi nevrednicie. De aceea, trebuie să-mi vărs sângele de dragul lui Hristos, ca să-mi poată ierta păcatele ce le-am făcut împotriva Sa.”
Toate încercările de a-i face pe mucenici să renunțe la Evanghelie au fost în zadar și perioada aceea cruntă de încarcerare s-a prelungit timp de șapte ani.
Văzând că nu le poate fi frântă credința, Baditses un creștin care se lepădase și pentru a cărui trădare fusese pierdută Amoreea, i-a luat și i-a dus pe malul Eufratului.
Le-au mai fost promise pentru ultima dată onoruri, averi, chiar și îmbrățișarea familiei, dar nu au renunțat la Hristos. Au fost uciși prin decapitare.
Au arătat prin moartea lor că patria trupului se poate pierde, dar cetățenia cerească rămâne a lor.
